Mi-am confundat existenta cu singuratatea si ma contemplu in propria agonie.Am uitat sa visez, am incurcat ziua cu noaptea cind am tras draperiile întunecindu-mi viata.Am lasat sperantele la usa pe care am trintit-o asurzitor in fata lor incuind-o.Am uitat sa zimbesc cu privirea si mi-am pierdut sclipirea din ochi.Cind i-am inchis in fata ei sperind ca nu o sa mai doara asa de tare lipsa sa.Am uitat sa mai pling cind ultima lacrima mi s-a scurs pe fruntea ei lipita de obrajii mei.Si-mi numar orele intr-un caiet mazgalit de un pix ce danseaza-n pasi de rime.Printr-un vals al cuvintelor imi traduc mizerabila constiinta, putina care mi-a ramas.Incerc sa imi inteleg viata printre alineate si cu fiecare foaie ma confund si mai mult.Am uitat sa simt cind singura iubire din viata mi-a ramas indiferenta si nici n-am tinut-o de mina, sa o simt.Si-am inceput sa-mi cintaresc zilele in doze de monotonie si grame de banalitate.Imi car in spate sacul plin de nepasare si-mi pare tot mai greu pe zi ce trece.Uneori ma mai doboara la pamint si sunt prea .... las sa il las in urma mea si doar sa plec.Am uitat cum e sa mai imi pese de niste vorbe reci.Imi rascolesc adesea gindurile printre perne cind caut o poarta de scapare.Am amintirile ce imi incalzeste noaptea somnul si uneori imi fura cite un oftat.Am uitat sa traiesc, am uitat!